Strada Sfinților, care face legătura cu Calea Moșilor, a fost descrisă în opere literare printre care se număra și „Dubla existență a lui Spiridon V. Vădastra” de Mircea Eliade: „Pâna prin anul 1925 era, pe strada Sfinților, nu prea departe de biserică, o casă de o sărăcăcioasă și tristă înfățișare, care avea alături un maidan. Prin maidanul acesta – pe vremuri închis cu câteva uluci bătrâne, smulse și puse pe foc de către vecini în grozava iarnă 1917 – obișnuiau să treacă toți cei care voiau să ajungă mai repede în Calea Moșilor”. Mai mult, autorul a locuit pe această stradă unde se pare că a scris operele sale de tinerețe, la fel ca și Iuliu Maniu.
La biserica cu sibile din Mahalaua Sfinților a ajuns și Anton Pann, în iarna anului 1812. Acesta trăiește momente grele din cauza sărăciei, și la numai 16 ani reușește să intre cântăreț la Biserica cu Sfinți sau cu Sibile, făcându-se remarcat datorită vocii sale deosebite.
Strada nu poartă această denumire întâmplător, numele său fiind strâns legat de bisericuța aflată la capătul ei care este denumită Biserica cu Sibile sau cu Sfinți. Acest așezământ de cult a fost ridicat în prima sa variantă, din lemn, în secolul al XVII-lea de Popa Hera sau Fierea din Băjesti-Ilfov, devenit ulterior călugăr sub numele de Filotei Monahul. Biserica și mahalaua s-au numit între anii 1689-1720, când „Popa Hierea” când „Biserica cu Sibile”, iar abia în secolul al XIX-lea i s-a mai spus „Biserica cu sfinți”.
Este refăcută din zid în anul 1828 și reprezintă un caz unic în peisajul ortodox românesc deoarece a fost pictată în exterior cu imaginile unor filosofi antici precum Aristotel și Platon. Este o recunoaștere a valorilor universale de gândire, pe care ortodoxia le-a acceptat încă de la început. Reprezentările acestor personaje antice sunt redate după canoanele bisericii răsăritene. De aceea, lumea obișnuită, de-a lungul veacurilor i-a asemuit pe filosofii antici ca fiind sfinți și au numit biseirca, „Biserica cu Sfinți”. Dar mai este numită și „biserica cu sibile”. Aici este iarăși un amănunt plastic și simbolic important și unic în peisajul ortodox românesc. Pereții exteriori ai bisericii sunt zugrăviți și cu persoanje feminine antice, contemporane filozofilor amintiți și care se numeau „sibile”. Sibilele erau în antichitate „cele prin care vorbeau zeii”; erau preotese, prezicătoare, clarvăzătoare și slujitoare ale oracolelor din lumea greco-romană. În antichitate erau întâlnite în toată zona mediteraneeană iar creștinismul timpuriu le-a cunoscut îndeaproape. „Cel putin din perspectiva acestor două detalii de reprezentare simbolică și imagistică, biserica de pe strada Sfinților reprezintă o curiozitate istorică ce trebuie subliniată.”, afirmă istoricul Adrian Majuru în lucrarea dedicată reînvierii acestei case.
La începutul secolului al XIX-lea, Mahalaua Sfinților a făcut parte din sectorul central al orașului, numit Culoarea de Roșu, atunci când Bucureștiul a fost împărțit pentru prima oară în departamente administrative. Era la marginea de nord-est a Culorii de Roșu, devenit într-o singură generație, o importantă parte financiară a orașului modern.
Strada și biserica Sfinților care se află în imediata apropiere a Palatului Noblesse făceau parte din identitatea acelei zone, creând un tot unitar, un ansamblu arhitectural cu o puternică încărcătură.
